Depăşind pragul celor 51 de ani, gândul dă la o parte oboseala şi se refugiază în visurile de acum 30 de ani, întorcându-se la ziua în care am ajuns la maturitate. În ziua aceea mi-am spus că voi călători în toate acele locuri exotice şi îndepărtate, care mă atrăgeau cu promisiunea de a-mi împlini orice fel de dorinţe.

Şi am tot făcut călătorii, dar rareori de tipul celor pe care le-aş fi sperat. Doar acum, intrând în cea de-a doua jumătate de secol a vieţii mele, accept că se poate şi fără să mă fi dus în Maldive, fără să mă fi urcat în Orient Express sau fără să fi stat la Ritz. Poate că mai am încă timp de toate acestea sau poate că, de fapt, nici nu are prea mare importanţă pentru mine.

Călătoriile au fost altele, deseori obositoare, aşa cum a fost primul drum lung care mă aştepta după acea aniversare fatidică. O călătorie crudă şi întunecată către maturitate, ţinând de mână un tată care îşi termina existenţa terestră mult prea devreme.

Aşa că, în jurnalul meu de călătorie înghesuiesc amintiri care nu pot fi prinse cu aparatul de fotografiat... glasurile strămoşilor mei sicilieni vibrând printre ruinele din Selinunte ... privirea băieţilor de stradă din Johannesburg, veniţi la noi şi greu de convins să se întoarcă la teribila lor realitate ... lacrimile veteranilor debarcării în Pachino, întorşi pe aceeaşi plajă după 60 de ani ... zăpada care fulguieşte pe sârma ghimpată de la Auschwitz ... teama tovarăşilor mei de drum pentru boala care, după ce l-a luat de lângă noi pe tata, se întoarse să mă cheme şi pe mine. Dar eu m-am făcut că nu am auzit.

Angela Arnone, "Jurnal de călătorie".

Când treci peste 51 de ani, gândul înlătură oboseala şi se refugiază în visurile de acum 30 şi ceva de ani, întorcându-se la ziua când am împlinit majoratul. În acea zi mi-am spus în sinea mea că voi călători în toate acele locuri exotice şi îndepărtate care mă atrăgeau cu promisiunea de a mă satisface din orice punct de vedere.

Călătorii am făcut destule, dar rar pe acelea la care sperasem. Doar acum, la intrarea în a doua jumătate de secol din viaţa mea, accept faptul că nu are importanţă că nu m-am dus în Maldive, nu am luat Orient Express-ul, nu am stat la Ritz. Poate că voi avea încă timp şi poate că nici nu mă interesează prea mult.

Călătoriile au fost altele, adeseori obositoare, ca primul drum lung care mă aştepta după acea obositoare aniversare a zilei de naştere. O călătorie crudă şi întunecoasă înspre maturitate, ţinând de mână un tată care-şi încheia şederea sa pământeană mult prea repede.

Pentru acest motiv, în jurnalul meu de călătorie, înghesuiesc amintiri care nu se capturează cu aparatul de fotografiat… vocile strămoşilor mei sicilieni care vibrează printre ruinele de la Selinunte… privirea băieţilor de stradă din Johannesburg, care au venit la noi şi care refuzau cu încăpăţânare să se întoarcă în realitatea lor teribilă… lacrimile veteranilor debarcării la Pachino întorşi pe aceeaşi plajă după 60 de ani… fulgii de zăpadă care zboară peste sârma ghimpată de la Auschwitz… frica tovarăşilor mei de călătorie de boala care, după ce l-a răpit pe tatăl meu, s-a întors să mă cheme şi pe mine. Dar eu m-am făcut că nu aud.

Angela Arnone. "Diario di viaggio" (Jurnal de călătorie).

După vârsta de 51 de ani, gândul alungă oboseala şi se refugiază în visele de acum mai bine de 30 de ani, întorcându-se la ziua în care am împlinit vârsta majoratului. În acea zi mi-am spus că aş vrea să călătoresc în toate acele locuri exotice şi îndepărtate care mă atrăgeau cu promisiuni de mulţumire de orice fel.

Şi am călătorit mult, însă rar în acele locuri pe care le-am sperat să le văd. Numai acum, păşind în a doua jumătate a secolului vieţii mele, accept că este bine şi aşa, fără să fi văzut insulele Maldive, fără să fi călătorit cu Orient Express-ul, fără să mă fi cazat la Ritz. Poate că voi avea încă timp să le vizitez de acum încolo sau poate că oricum nu mai contează aşa mult.

Călătoriile au fost de altă natură, de cele mai multe ori obositoare, ca şi primul drum lung care mă aştepta după acea aniversare fatidică. O călătorie sălbatică şi întunecată către maturitate, ţinând de mână un tată care şi-a încheiat sejurul vieţii mult prea devreme.

Astfel, în jurnalul meu de călătorie, păstrez amintiri care nu se imortalizează cu aparatul de fotografiat … vocile strămoşilor mei sicilieni care vibrează printre ruinele din Selinunte … privirea băieţilor de pe strada Johannesburg, care au venit la noi şi nu mai vor să se întoarcă în realitatea lor înspăimântătoare … lacrimile veteranilor de la debarcarea în Pachino întorşi pe aceeaşi plaja după 60 de ani … zăpada care fulguieşte pe sârma ghimpată de la Auschwitz … teama colegilor mei de călătorie de boala care, doborându-l pe tatăl meu, s-a întors şi după mine. Dar eu m-am făcut că nu înţeleg.

Angela Arnone. "Jurnal de călătorie".

Acum că am trecut de 51 de ani, gândul meu, ocolind oboseala, se refugiază în visele de acum 30 de ani, revenind la ziua în care mi-am atins majoratul. In acea zi mi-am spus că voi călători în toate acele locuri exotice şi îndepărtate care mă atrăgeau cu promisiuni de răsplată de tot felul.

Călătorii am avut destule, dar rareori pe cele sperate. Abea acum, intrând în a doua jumătate de secol al vieţii, accept că nu prea contează că n-am fost în Maldive, n-am luat Orient Expressul, n-am stat la Ritz. Poate o voi face odată, poate că nici nu-mi mai pasă.

Călătoriile au fost altele, adesea istovitoare, cum a fost primul drum lung care mă aştepta după acea fatidică zi de naştere. Călătorie aspră şi înnegurată spre maturitate, ţinând mâna unui tată care îşi încheia sejurul pământean mult prea curând.

Şi astfel, în jurnalul meu de drum se aglomerează amintiri care nu se pot prinde cu aparatul foto… vocile bunicilor mei sicilieni reverberând prin ruinele din Selilunte… privirile copiilor de stradă din Johannesburg, veniţi la noi şi nedornici să se întoarcă la teribila lor realitate… lacrimile veteranilor debarcării din Pachino reveniţi la aceeaşi plajă după 60 de ani… zăpada fulguind peste rândul de la Auschwitz, parcă punctat de vertebre… teama tovarăşilor mei de drum prin boala care, după ce îl luase pe tatăl meu a revenit să mă cheme şi pe mine. Dar eu am făcut-o pe surda.

Angela Arnone. "Jurnal de călătorie".