Cugetam, pe drum: „E oare atât de rău că nu am văzut Smara la asfinţit, că nu m-am aşezat în faţa acestor ruine, că nu mi-am lăsat ochii să se odihnească îndelung asupra construcţiilor ei, asupra liniei orizontului?” Poate că nu e atât de rău. Nu sunt în dispoziţia de a-l imita pe Chateaubriand în faţa Forului roman.
Nu pentru asta am venit aici.
Corpul: tot ce m-ar fi preocupat în privinţa lui – ptoza organelor, spinarea curbată – contează prea puţin aici.
Cât de puţine opriri mai rămân, sper, şi cât de puţine nopţi! Aceste ultime opriri, ultima şi penultima alături de şeici, cât de valoroase redevin, vor redeveni pentru mine, precum ultimele cireşe, cele mai frumoase, rămase la fundul compotierei: împărţirea cărnii în cinci, trasul la sorţi şi altele.
Întoarcerea: pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, a vieţilor noastre reînnoite sau, mai degrabă, împinse vitejeşte pe o cale miraculoasă – despre care nu vreau deloc să vorbesc, visam, cu câtă plăcere visam, la baia caldă pe care aveam să o fac în prima clipă de după întoarcere, la prima masă, la prima noapte. Să nu mai am păduchi, să nu îmi mai fie prea frig sau prea cald. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate acestea după două luni foarte dificile, încheiate deja.
Am mers, ieri seară, între ora cinci şi jumătate şi ora opt şi jumătate, peste văi şi dealuri destul de abrupte. Atunci am avut aceste gânduri; (...)

„SMARA. Carnete de călătorie ale unui împătimit al deşertului”, Michel Vieuchange, Éditions Phébus, Paris, 1990, pp. 218-219

Stăteam şi mă gândeam pe drum: e chiar atât de rău că nu am văzut Smara la apus de soare, că nu m-am aşezat înaintea acestor ruine, că nu mi-am fixat îndelung privirea pe clădirile acesteia, pe orizonturile ei? – Poate că nu. Nu prea am chef să-l imit pe Chateaubriand în Forumul roman.
N-am venit aici pentru asta.

Corpul: aceste lucruri care de obicei mă preocupă, ptoza organelor, spatele care se arcuieşte – toate acestea nu contează aici.
La cât de puţine opriri mai sper – cât de puţine nopţi! Aceste opriri, cele din urmă, când nu va mai fi decât una, numai două cu şeicii, ce valoare reînnoită au, vor avea pentru mine: împărţirea în cinci a cărnii, tragerea la sorţi etc., precum ultimele cireşe, cele mai frumoase, la fundul borcanului de compot.

Întoarcerea: pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, ce izvorăşte din vieţile noastre reînnoite, sau mai bine zis, împinse cu curaj pe un drum minunat – pe care nicidecum nu-l voi spune – visam, şi cu câtă plăcere, la baia fierbinte pe care o voi face cât de curând – de îndată ce ajung – după prima masă, în prima noapte. Să nu mai am pureci, să nu îmi mai fie prea frig sau prea cald. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate acestea după două luni foarte grele, sunt împlinit.
Am mers ieri seară de la 5 jumătate la 8 jumătate pe un teren foarte denivelat.
În timpul acestei peregrinări am avut aceste cugetări;

În timp ce mergeam, mă frământa un gând. Oare era păcat că n-am văzut Smara la apusul soarelui, că n-am şezut în faţa acestor ruine, că n-am contemplat îndelung clădirile şi linia orizontului? Poate că nu. Nu mă simt în stare să fac ca Chateaubriand pe Forumul Roman.
Nu de asta am venit aici.
Corpul: lucrurile care m-ar preocupa în mod normal, ptoza organelor, spatele care se încovoaie… aici, nu mai contează.
Cât de puţine opriri mai sper, cât de puţine nopţi! Aceste popasuri cu şeicii, ultimele, când n-or mai rămânea decât unul sau poate două, cât de nepreţuite vor fi, cât de nepreţuite îmi vor părea - împărţirea cărnii în cinci bucăţi, tragerea la sorţi şi toate celelalte… vor avea gustul ultimelor cireşe, cele mai frumoase, de pe fundul compotierei.
Întoarcerea: pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, ce izvora din vieţile noastre reînnoite sau, mai bine zis, împinse cu îndrăzneală pe un drum minunat – despre care nu voi spune nimic -, visam, şi cu câtă plăcere!, la baia caldă pe care urma s-o iau imediat – în prima secundă -, la prima masă, la prima noapte. Gata cu păduchii, cu frigul sau căldura. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate acestea după două luni teribile, iată un fapt împlinit.
Gândurile acestea îmi veniră ieri, pe drum, când străbătui, de la cinci şi jumătate la opt şi jumătate, nişte ridicături de teren destul de pronunţate.

Pe drum, mă gândeam : Este oare o mare nenorocire că nu am văzut Smara la apusul soarelui, că nu m-am aşezat în faţa ruinelor sale, că nu mi-am pironit îndelung privirea asupra edificiilor sale, asupra orizonturilor sale ? – Poate că nu. Nu mă simt dispus să-l imit pe Chateaubriand pe Forumul roman.
Nu am venit aici pentru asta.
Corpul : aceste lucruri care mă preocupau, ptoza organelor, spatele care se încovoaie – aici, puţin contează.
Cât de puţine popasuri mai sper – cât de puţine nopţi ! aceste popasuri, ultimele, când nu va mai fi decât unul, decât două cu şeicii, ce valoare reînnoită iau, vor lua ele pentru mine : împărţirea în cinci părţi a cărnii, tragerea la sorţi, etc., ca cele mai frumoase, ultime cireşe, de pe fundul compotierei.
Întoarcerea : pe lângă această bucurie profundă, admirabilă, izvorând din vieţile noastre reînnoite sau mai degrabă împinse cu îndrăzneală pe un drum minunat – ceea ce nu voi mai spune -, mă gândeam, cu câtă plăcere, la baia caldă pe care o voi face de îndată – în prima clipă -, la prima masă, la prima noapte. Să nu mai am păduchi, să nu-mi mai fie atât de frig sau atât de cald. Să dorm într-un pat. Să mănânc. Să regăsesc toate astea după două luni foarte aspre, actul fiind înfăptuit.
După ce am mers ieri seara de la ora cinci şi jumătate până la ora opt şi jumătate peste coline de nisip destul de stabile. Pe parcursul acestei plimbări am avut aceste reflecţii; (…)